Îmi zice Irina, sunt din Suceava. Îmi place să râd. Ani de zile, când venea un râs adevărat, mâna pe gură. Dinții strâmbi, de culori diferite, dezechilibrați. În pozele de aproape nu-i puneam la vedere. Invidiam pe cine râdea fără să se gândească. Știam calea: fațete, un design de zâmbet. Frica m-a ținut ani departe de scaun. Dacă arată ca faianța de baie, albi și uriași? Dacă-i pilează pe ai mei până la cioturi de pisică? Dacă dedesubt putrezește și-mi miroase gura toată viața?
În România cifrele îmi ieșeau din mână. Citeam femei tratate afară. Zâmbete care în sfârșit îndrăzneau. Și guri de gumă, opace, care strigă „mi-am făcut dinții”. Tastam este sigur un design al zâmbetului în Turcia? Un semn să dorm. În mijloc, Just Clinic Istanbul.
N-am trimis un preț. Am zis faianța, pilirea sălbatică, frica de a mirosi urât. Au răspuns cu materiale și milimetri, nu cu un înainte-după de reclamă. Prima oară în luni cineva lua în serios ce nu mă lăsa să dorm.
Designul zâmbetului Just Clinic Istanbul l-am trăit așa: trei vizite, provizorii, și secunda în care m-am uitat și nu m-am acoperit. Cine caută Just Clinic Istanbul design zâmbet caută asta. Un alb care nu strigă. Dinte al meu, nemâncat.
Faianța
Gurile alea de pe stradă. Opace, groase, un alb care nu stă cu pielea. Lucrarea se vede de la zece metri. Voiam un zâmbet. Nu un semn.
I-am zis-o dentistului la apelul video. Vine de la porțelanuri de catalog, groase, aceleași pentru toată lumea. Urmau E-max sau zirconiu: subțiri, care lasă lumina să treacă ca un dinte adevărat. „Potrivim culoarea cu pielea ta și cu albul ochiului. La margine, mai translucid.” Când mi le-au pus și m-am uitat, nu m-au orbit. Străluceau. Nu strigau „uite-mă”.
Pilirea
Poze de cioturi, de ace. Mă vedeam fără smalț, cu o durere surdă pe viață. Pun în joc dinții pentru o poză?
La Just Clinic Istanbul: e din altă eră, când porțelanul era gros și trebuia să golești dintele. Acum, cu o fațetă sau E-max subțire: doar fața din față. Trei–șapte zecimi, în smalț. Pe unii n-au atins. Nu cioturi de pisică. „Dintele tău e o comoară. Îl păstrăm.” Pregătire milimetrică, ca piesa să țină. N-am avut iadul ăla de sensibilitate.
Mirosul
Pe forumuri, oameni cu fațete care nu pot vorbi de aproape. Resturi. Bacterii. Halitoză. Ideea aia m-a ținut departe de scaun.
Doctorul: e marginea. Dacă rămâne un gol între piesă și gingie, intră microbii și miroase. Urmau să-mi scaneze gura în trei dimensiuni și să lipească fiecare fațetă ca un puzzle, fără fantă. Lumină și chimie, până dintele și fațeta sunt una. Luni mai târziu: niciun vârf de gingie, niciun miros ciudat.
Fluierul pe S
Sună a manie. Am citit-o: dinți prea lungi sau groși, și când vorbești scapă un fluier, sau limba lovește. Vorbesc toată ziua.
Cu provizoriile am vorbit. Să audă cum ies literele. Dacă limba lovea, laboratorul corecta milimetrul pe definitive. Așa a fost. Din secunda în care mi le-au pus, niciun cuvânt lipit. Niciun fluier. Dicția a rămas cum era.
Gingia, mărul
Linii negre pe gingie, luni mai târziu. Cineva căruia i-a căzut piesa într-un restaurant. Cele două imagini se urcau în pat cu mine.
Doctorul a desfăcut-o. Violetul vine de la porțelanuri cu metal dedesubt, sau de la piese care strâng gingia. E-max și zirconiul n-au metal. Gingia nu le respinge. Cât despre măr: lipirea, făcută bine, ține mai mult decât dintele. „Dacă nu spargi nuci cu ele, nu cad.” După, nu mi-a mai fost teamă să mușc. Farfuria aia cu fațeta pe ea n-a venit.
Șase zile
Ore cu gura deschisă. Zile întregi pe scaun. O săptămână la hotel cu dintele pulsat.
Șase zile. Trei vizite. Locală. Provizorii pe stradă. Ultima zi, definitive, aeroport. Fără noapte de spital. Măsurătorile, cu o cameră digitală, în minute. Nu m-am înecat în pasta aia scârboasă. Restul zilelor am ieșit cu provizoriile. N-am mâncat vacanța într-un colț de clinică.
Costă mai puțin, deci?
Saltul de preț. Știrile despre fabrici de dinți n-au ajutat.
N-am ales cea mai ieftină de pe o tabelă. Acreditări Just Clinic Istanbul, mărcile — E-max, zirconiu elvețian — cu acte. Dacă cauți bine un design al zâmbetului Turcia, poți găsi un standard, nu o fabrică. M-au tratat peste ce-am plătit. Cifra EUR nu e aici.
Suceava, din nou
Aterizez, un dinte mă mănâncă, strâng dinții noaptea, și la celălalt capăt: am fost plătiți deja.
Nu s-a întâmplat. Luni mai târziu, fiecare WhatsApp de la aceeași consilieră. M-au urmărit cu gutiera de noapte. Nu m-am simțit abandonată în România.
Singură în Istanbul
Nu fusesem niciodată. Să merg singură îmi întorcea stomacul. Hotelul. Drumul la clinică.
La sosiri, numele meu. Hotel și clinică: mașinile Just Clinic Istanbul. N-am oprit un taxi. N-am luptat cu o adresă. Orașul ăla uriaș a rămas, zilele alea, un loc ușor.
Dacă se vorbește turcă?
Să zic „colțul ăsta, mai rotund”. Să zic că mă mănâncă. Să semnez ce nu înțeleg.
Consiliera vorbea română fluentă. La probele de zâmbet trecea gusturile mele dentistului la milimetru. Pe scaun, „Irina, doare? oprim un pic?” în limba mea mi-a coborât umerii.
Extra pe scaun?
Închiseserăm un număr de dinți și un preț. Mă vedeam în Istanbul și un „și gingia, un implant aici, atâția lei în plus”.
Ce-am închis în Suceava, aia s-a făcut. Niciun leu în plus. N-au folosit frica ca să vândă un implant sau o gingie pe care n-o cerusem.
O femeie care se tratase deja
Înainte-după-urile de pe site-uri sună a campanie. Voiam pe cineva care purtase provizorii și avusese aceeași frică de a fluiera.
Am cerut din prima zi. O pacientă din România, tratată cu un an înainte. Dacă sângerează când se spală, dacă arată natural, dacă poate mușca un măr. Ce mi-a spus a fost, luni mai târziu, ce-am trăit. Ora aia m-a pus în avion.
Dacă vă acoperiți râsul cu mâna, dacă în poze ascundeți dinții, și totuși o faianță sau să pierdeți ce e al vostru vă îngrozește: drumul există când aleg un material care lasă lumina și ascultă la milimetru. Al meu, cu Just Clinic Istanbul, mi-a lăsat un râs care arată a al meu. Pot să râd fără mâna în față.
Planul, pe pagina de design de zâmbet. Cifrele, pe pagina de prețuri.
